Stigmatul Casandrei

Sursa foto: http://registan.net

Stigmatul Casandrei este, probabil, una dintre cele mai profunde şi mai percutante expresii ale deznădejdii ce au traversat vreodată literatura, cea mai clară formulare a ideii că umanitatea nu are sens.

Dacă în Eşafodul sau O zi mai lungă decât veacul drama avea un aspect individual, peste care destinul îşi punea amprenta într-un mod brutal şi indescifrabil - fiindcă iţele sale nu puteau fi adunate şi inţelese niciodată -, în Stigmatul Casandrei drama devine universală. Nu mai este vorba despre un individ oarecare, supus hazardului, care in ciuda strădaniilor sale ajunge o victima, sau, dimpotriva, despre oameni care au apucat-o pe un drum greşit, ci, despre omenire în ansamblul său, care, iată, nu mai are nicio şansă de salvare.

Stigmatul Casandrei este o antiutopie, dar o antiutopie care nu vine sa contrazică nişte idealuri politice legate de tipologii ale muncii, ale distribuţei sau raporturilor dintre indivizi, ci una care vizează conceptele universale ale existenţei umane, precum binele, sensul exitenţei, al vieţii înseşi. La modul simplu, Aitmatov spune că oamenii nu au forţa de a se sacrifica în interesul colectiv, pentru mântuirea umanităţii, pentru împlinirea fiinţei umane, chiar dacă li s-ar spune exact ce trebuie să facă şi care sunt riscurile. Egoismul lor - amplificat de discursul politic - va fi mult mai puternic decât idealul binelui, răul purtat şi făcut de fiecare în parte va fi mai mic decât al celorlalţi, responsabilitatea fiecăruia va fi mai mică deât a celorlalţi. Pe scurt, mântuirea nu este posibilă. Singurul lucru care s-a schimbat în ultimii 2.000 de ani este viteza de reacţie şi amploarea reacţiei. Ca şi atunci însă aceasta rămâne un linşaj. Idealul unei salvări colectivie, a unei mântuiri colective este o utopie. Mântuirea sau cunoaşterea adevărului nu este posibilă decât individual, izolat, iar din această cauză ideea însăşi de umanitate nu are sens.

Stigmatul Casandrei
Cinghiz Aitmatov
Trad. Elena Abrudan,
Humanitas, 2008