Întoarcerea caravelelor

Antonio Lobo Antunes este un scriitor de o forţă tulburătoare şi de o originalitate copleşitoare. Mi-a amintit de Manuel Scorza, de Marquez, de Faulkner sau Celine. Seamănă cu toţi, dar nu poate fi redus la niciunul. Spre deosebire de Scorza naraţiunea sa nu are niciun fir logic şi este dominată parcă de tristeţe, de dezamăgire, faţă de Marquez este cu mult mai complex, etc. Ceea ce face Lobo Antunes este un imens poem în proză: construcţia şi structura imaginilor, suprapunerea timpurilor nu răspunde decât de forţa imaginaţiei şi de dorinţa de a reda Portugalia descompusă din anii '74, imediat după Revoluţia Garoafelor Roşii, aşa cum fusese ea lăsată moştenire de succesorii lui Salazar. Stilul este atât de complex şi de întortocheat încât pe alocuri devine aproape imposibil de urmărit; de multe ori - dacă nu chiar de prea multe ori - sensul ascuns al unor imagini îţi scapă în lipsa unui "aparat de lectură" care să te ajute să descifrezi alegoriile, metaforele. Cu toate acestea impresiile pe care le lasă în final sunt extrem de puternice iar dificulatea textului nu este mai mare decât savoarea şi magia lui. Până la urmă este genul de carte pe care o citeşti vrăjit chiar dacă nu o înţelegi pe deplin.

La modul general, ceea ce face Antunes în Întoarcerea caravelelor este să suprapună imaginea contemporană a Portugaliei peste cea a perioadei sale de glorie. Printre cei ce se întorc în ţară după răsturnarea guvernului, vrăjiţi de speranţa unei vieţi mai bune, se află personaje legendare: Camoes, Vasco da Gama, Diogo Cao, etc. Iar redarea lor este grăitoare: Luis Camoes apare ratăcind sinistru prin Lisabona, cu sicriul tatălui său după el, în aşteptarea banilor cu care să-l înmormânteze cum se cuvine, nemâncat, nedormit. Nici vii şi nici morţii nu îşi mai găsesc liniştea în această lume.

Sursa foto: http://old.enciclopedia.com.pt

Vasco da Gama este "pensionar amator de jocuri de jocuri de cărţi", dezamăgit că nu găseşte pe nimeni pe măsura lui, Don Miguel de Cervantes Saavedra este un "spaniol ciung care vindea bilete la loterie în Mozambic, fost soldat ce scria întruna pe foi volante de agendă şi pe hârtii adunate de pe jos un roman intitulat, nu se înţelegea de ce, Quijote, când toată lumea ştie că ăsta-i nume de cal de curse cu obstacole", iar Diogo Cao "lucrase în Angola ca inspector la Compania Apelor".

În ciuda dificultăţii şi densităţii textului, Întoarcerea caravelelor se citeşte cu o plăcere fantastică, aproape cu bucurie, şi totul graţie originalităţii ieşite din comun a lui Lobo Antunes. 

Antonio Lobo Antunes,
Humanitas, 2003
Trad. Micaela Ghiţescu 

Plateforme

Comprendre le comportement du consommateur afin de pouvoir le cerner, lui proposer le bon produit au bon moment, mais surtout le convaincre que le produit qui lui est propose est adapte a ses besoins: voila ce dont revent toutes les entreprises.   

Jean-Louis Barma - A quoi revent les entreprises

Din momentul în care viciile intră şi sunt acceptate, ba chiar stimulate, într-un sistem economic, întrebările legate de morală sau de normalitate nu mai au sens. Societatea însăşi ajunge sa fie închegată în jurul plăcerilor, în jurul slăbiciunilor, fiindcă acestea rămân singurul lucru de împărtăşit, care ne leagă şi prin care putem ajunge la celălalt. La modul general, despre aceste lucruri scrie Houellebecq în Plateforme.

Sursa foto: Michael Lionstar (Boston.com)

Quand les hommes n'ont pas de vices, se dit-elle, il est bien difficile de deviner ce qui peut leur faire plaisir (130)

Problema este însă legată de faptul că dimensiunea viciului este atât de mare încât ne scapă: nu o mai putem înţelege şi nici stăpâni. Iar principalul motiv al acestui derapaj este faptul că nu există o logică a plăcerii, sau a fericirii, ea putând fi regăsită inclusiv în promiscuitate.

- Je comprends l'existence des bourreaux: ca me degoute, mais je sais que ca existe, les gens qui prennent du plaisir a torturer les autres; ce qui me depasse, c'est l'existence des victimes. Je n'arrive pas a comprendre qu'un etre humain puisse en venir a preferer la souffrance au plaisir. Je ne sais pas, il faudrait les reeduquer, lea aimer, leur apprendre le plaisir. (198-199)

Despre aceasta este cartea lui Houellebecq, despre o lume bolnavă, gotescă, de neînţeles, în care interesul pentru celălalt este numai de faţadă, fiindcă în realitate nu se manifestă decât un triumf al egoismului. Şi toate formele de manifestare ale societăţii sunt maladive, fiindcă într-un fel sau altul nu fac decât să încurajeze, să susţină şi să profite de pe urma slăbiciunilor noastre. Comunicarea cu celălalt nu mai este posibilă decât prin sexualitate şi cruzime.

Quand il n'y a plus de possibilite d'identification a l'autre, la seule modalite qui demeure c'est la soufrance - et la cruaute. (200)

Je n'aime pas le monde dans lequel on vit (200)

Chiar dacă este vorba despre secolul XXI - în care, cu ironie, autorul remarcă la un moment dat că şi-a ratat intrarea -, despre un secol al bunăstării, în care oamenii ţes afaceri la nivel mondial, strategii gigantice de achiziţii şi de dezvoltare (atât de savuros expuse de Houellebecq), în spate se mişcă un mecanism infernal: eroii din romane lucrează 80, 100, 120 de ore pe săptămână, întrecându-se în capacitatea de muncă şi de extenuare benevolă, treptat-treptat ziua de lucru creşte, epuizarea este tot mai frecventă; se cer idei noi, strategii noi, gândire globală (c'est le principe du capitalisme: si tu n'avances pas, tu est mort); iar la capătul acestui efort aşteaptă o bandă de violatori, o lume sălbatică, o lume care nu are acces la aceeaşi bunăstare şi îşi croieşte cu violenţă destinul. Per ansamblu imaginea este aproape monstruoasă. La antipozii bunăstării occidentale se află promiscuitatea şi neputinţa: oameni care nu mai au altceva decât pe ei înşişi; oameni care muncesc până la extenuare pentru a descoperi că speculaţiile imobiliare nu le mai permit să-şi cumpere o casă, să aibă un trai decent. De la un capăt la altul întregul sistem are un efect malefic care se manifestă pretutindeni: în suburbiile devastate de revolte, în decăderea morală a celor înstăriţi, în exploatarea sexuală a lumii a III-a, în hoardele barbare (comme l'annonce d'une apocalypse).

C'est curieux...dit-il, on est la, a l'interieur de l'entreprise, comme des betes de somme tres bien nourries. Et a l'exterieur il y a les predateurs, la vie sovage. (...) J'ai des doutes, en ce moment. J'ai des doutes, de plus en plus souvent, sur l'interet du monde qu'on est en train de construire (207-208)

Personajele, după cum spuneam sunt, în general, blazate - sau de-o naivitate dezgustătoare, brutală - şi, în acelaşi timp conştiente deopotrivă de sistemul în care se află, pe care îl întreţin şi pe care nu-l mai pot înţelege şi de neputinţa lor. Spre deosebire de ceilalţi însă, Michel şi Valerie sunt două persoane care acceptă situaţia în care se află: nu luptă împotriva ei, nu îşi ascund patimile, nu critică nimic. Nu ştiu dacă este bine sau nu ceea ce fac, ştiu numai că aşa sunt ei. Cartea abundă în pornografie şi sexualitate, dar în fond nu este despre asta ci despre faptul că în tipul de lume pe care îl vede Houellebecq nu a mai rămas altceva, nu a mai rămas altă soluţie de a atinge fericirea. Până la urmă este vorba despre fericire într-o lume descompusă, într-o lume devastată de o muncă asiduă şi absurdă, într-o lume clasificată, analizată, formată din tipuri de consumatori, în care nevoia ca şi sursă a cererii economice este de fapt nevoia de plăcere. Este vorba despre atingerea unui nivel de la care nu mai este posibilă întoarcerea înapoi - platforma înaltă de pe care nu mai poţi decât să sari pentru a te zdrobi de pământ sau să rămâi acolo (331). Este o carte despre economie, despre derapajele economiei. 

Pauvre peuple cubain...prononca-t-il apres un long silance. Ils n'ont plus rien a vendre, a l'exception de leurs corps (247)

observă la un moment dat unul dintre personaje. Iar observaţia poate fi valabilă pentru oricine nu îşi găseşte loc în acest sistem economic modern. Per ansamblu, carte este despre ceea ce a mai rămas de vânzare/ce putem vinde şi despre ceea ce a mai rămas de cumpărat/de dorit. Nici ideile şi nici doctrinele revoluţionare nu mişcă lumea la fel de puternic precum o fac nevoile (şi în special nevoia de bani). 

Donner gratuitement du plaisir: voila ce que les Occidentaux ne savent plus faire. Ils ont completement perdu le sens du don. (254)

Esenţa ei este redată în ultimele fraze:

Jusqu'au bout je resterai un enfant de l'Europe, du souci et de la honte; je n'ai aucun message d'essperance a delivrer. Pour l'Occident je n'eprouve pas de haine, tout au plus un imens mepris. Je sais seulement que tous autant que nous sommes, nous puons l'egoisme, le masochisme et la mort. Nous avons cree un systeme dans lequel il est devenu simplement impossible de vivre; et, de plus, nous continuons a l'exporter.

 

Michel Houellebecq - Plateforme,

Flammarion, 2001

Beatrice and Virgil

De Yann Martel am mai citit Viaţa lui Pi, care, în mod cert nu este o carte foarte profundă sau complexă, dar are în schimb suficientă savoare şi imaginaţie încât să te cucerească pe loc şi să nu o mai uiţi. Nevoia acestor ingrediente m-a şi determinat, de altfel, să cumpăr ultimul roman al lui Martel, Beatrice and Virgil. După o lectură concentrată de scrieri istorice o astfel de povestire pica la fix.

Sursa foto: http://www.nationalpost.com

Si nu fiindcă ar fi o carte banală, simplă, capabilă să genereze numai o oarecare distracţie, ci tocmai fiindcă este o încercare de a transforma istoria în artă. Miza pe care şi-a propus-o Martel (şi de pe urma căreia se pare că a şi câştigat o mulţime de bani) a fost una imensă - respectiv de a transforma Holocaustul în artă (un eveniment despre care tot timpul s-a crezut că nu poate fi inclus de vreun act artistic atâta timp cât nu poate fi relatat decât ca mărturie şi nu ca poveste). O astfel de transformare, crede Martel, ne-ar fi de folos mult mai mult decât istoria, deoarece arta este un adevărat "vaccin" contra uitării.

"If history doesn't become story, it dies to everyone except the historian. Art is the suitcase of history, carrying the essentials. Art is the life buoy of history. Art is seed, art is memory, art is vaccine."

"With the Holocaust, we have a tree with massive historical roots and only tiny, scattered fictional fruit. But it's the fruit that holds the seed! It's the fruit that people pick. If there is no fruit, the tree will be forgotten."

Iar pentru a-şi pune în practică această idee Martel apelează iarăşi la animale, de această dată însă la un măgăruş (Beatrice) şi o maimuţică (Virgil), personaje ale unei unei piese de teatru despre exterminarea animalelor. 

"In cantity and in variety, put together, two thirds of all animals have been exterminated, wiped out forever. My play is about this"

Întregul roman este captivant, iar alegoria exterminării animalelor este excelentă. Cu toate acestea cărţii pare să îi lipsească ceva. Te aştepţi mereu să auzi mai mult, să găseşti idei noi sau măcar un raţionament puternic, pătrunzător, pe care să nu îl uiţi. Din păcate însă nu rămâi decât cu alegoria aceasta şi câteva vorbe frumos meşteşugite, parcă în stilul lui Coelho. (Ca să fiu sincer, nici nu mă aşteptam la mai mult). Per total Martel îşi ratează obiectivul.

Beatrice and Virgil
Yann Martel
Canongate Books, 2010