Pagini

miercuri, 25 ianuarie 2012

La poalele vulcanului


Găsită recent, dintr-o pură întâmplare, cu toate că ştiam de multă vreme de ea încât, la un moment dat, o trecusem chiar pe lista lecturilor obligatorii (pentru a renunţa, nu ştiu din ce cauză, ulterior, atât la ea cât şi la restul listei), "La poalele vulcanului" s-a dovedit o carte absolut originală. Nu seamănă cu nicio altă carte. Iar acesta este poate cel mai neînsemnat atribut al său. Spre deosebire de literatura contemporană, unde, mai mult sau mai puţin, lumea este cuprinsă, surprinsă în întregimea sa şi lăsată să se manifeste după o idee sau alta, aici sunt numai idei, este numai diversitate încât cu greu reuşeşti să recompui o lume.



Este atât de complex peisajul, atât de vast, atât de detaliat uneori - încât, la o primă lectură, efectiv, uneori, nu mai ştii cine, despre cine sau ce vorbeşte - încât devine aproape imposibil să recompui întregul tablou. Personajele au fost animate aproape toate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de dorinţa de a schimba lumea, sau măcar de a crea ceva impresionant (un film - Jacques Laruelle, o carte, Geoffrey Firmin). Dar acestea au ajuns numai nişte amintiri, nişte mărturii ale ratării lor. În plus, fiecare duce după el acum un întreg bagaj de greşeli, de sentimente de culpabilitate, de speranţe naive, de neputinţe. Toţi sunt prizonieri şi se zbat. Toţi au planuri, să plece, să construiască, să o ia de la capăt, să iasă la liman, să se implice. Niciunul nu reuşeşte. În ţesătura tot mai densă a încurcăturilor pe care şi le crează singuri, în strădania lor de a se transforma, unii ajung victime, iar alţii, indirect, purtători ai mustrărilor de conştiinţă.

În ceea ce priveşte stilul cărţii, peste tot sunt presărate simetrii, simboluri, lucruri banale la o primă privire, dar care revin ulterior, prevestesc sau sugerează acţiunea. Este un aparent haos în care însă fiecare detaliu a fost atent calculat şi cântărit, fiecare tablou inserat cu mare grijă astfel încât imaginea finală să poată fi, totuşi, una completă. De la Ulise nu am mai întâlnit o carte atât de complexă.

Malcolm Lowry
La poalele vulcanului
Editura Univers
Bucureşti, 1978
Traducere: Ion Caraion

La petite fille de Monsieur Linh


"Suflete cenuşii" mi-a deschis apetitul pentru Philippe Claudel, acest minunat autor din Meurthe-et-Moselle. Iar în "La petite fille de Monsieur Linh" am regăsit aceeaşi poezie tristă, sumbră, populată cu oameni care nu mai trăiesc decât pentru un singur lucru, în care sunt condesate deopotrivă amintirile, frumuseţea, lumea şi toate speranţele. Şi această mică nuvelă mi-a adus aminte de vorbele din "Suflete cenuşii":

              Ştiam, ca şi el, fără îndoială, că poţi trăi în mijlocul regretelor tale ca într-o ţară.



Povestea este simplă - una dintre cele mai simple dintre câte se pot spune: un bătrân, Monsieur Linh, îşi părăseşte ţara (probabil Vietnam) împreuna cu nepoţica sa, de numai şase săptămâni, din cauza unui război cumplit ce devastase totul, transformase în scrum satul său drag, după ce îi răpise fiul şi pe soţia acestuia. Ca printr-o minune, din explozia ce-i omorâse părinţii, fetiţa scăpase teafără şi nevătămată. Doar păpuşa ei zăcea pe marginea craterului, cu capul smuls de explozie. Iar de atunci, toate speranţate lui Monsieur Linh sunt legate de această fetiţă, Sang Diu, toată energia sa, atât cât mai avea, este îndreptată spre ea. Refugiat (probabil în Franţa - fiindcă autorul nu dă absolut niciun detaliu legat de locuri, cu excepţia faptului că Monsieur Linh provenea dintr-o ţară asiatică), bătrânul descoperă condiţia străinului printre nişte oameni pe care nu-i înţelege, într-un oraş în care i se pare imposibil că te-ai putea naşte, într-o lume care, mai mult decât orice era lipsită de miros şi care astfel nu poate deveni niciodată acasă. Şi duce o adevărată luptă cu aceşti străini: colocatarii pensiunii unde sunt trimişi la început râd mereu de el, de grija lui fără limite pentru fetiţa mereu tăcută (ce părea să îi înţeleagă greutăţile şi să nu îi dea astfel alte bătăi de cap), copiii i-o cer să se joace cu ea. Nu înţelege nimic. Refuză totul. Sang Diu trebuia înconjurată de grijă şi dragoste, ca să poată ajunge şi ea, într-o bună zi, mamă, după cum îi cânta uşor, într-un cântec de leagăn.

Fără să cunoască limba acestei ţări, fără să înţeleagă reticenţa oamenilor, râsul lor, sau de ce trebuie să meargă într-un azil, reuşeşte să îşi facă un prieten: un prieten cu care ajunge să împărtăşească totul, fără să îi spună însă altceva decât Bonjour...Nu au nevoie de cuvinte ca să se regăsească unul în celălalt, ca să găsească unul în celălalt spernţa şi energia de a trăi. Naufragiaţi amândoi se decsoperă ca Oameni. Nu au nevoie de discursuri pentru a-şi împărtăşi bucuria nemăsurată. O mână aşezată pe umăr face cât o mie de cuvinte.

Dar surpiza acestei mici nuvele este dezvăluită chiar în ultima pagină, când, după un accident de maşină se descoperă că micuţa Sang Diu era de fapt o păpuşă. Bătrânul îi pierduse de fapt pe toţi, acolo, acasă...

La petite fille de Monsieur Linh
Philippe Claudel
Editions Stock, 2005

Suflete cenuşii


Dacă, din varii motive, renunţi o vreme la lecturi şi găseşti tot mai greu timpul şi dispoziţia pentru a citi, atunci cu "Suflete cenuşii" ai toate şansele să redescoperi, în întregime, această plăcere (sau să o descoperi, eventual, dacă nu ai întâlnit-o niciodată). Este o carte antidot, un vaccin literar. Am citit-o pe nerăsuflate, într-o singură zi.

Philippe Claudel; sursa foto: www.lejdd.fr

Cu toate că povestea este populată cu procurori, judecători, poliţişti, crime şi război, încât ai spune că este o istorisire poliţistă, în realitate se dovedeşte a fi numai pe jumătate o astfel de poveste. Nu mai contează foarte mult prinderea vinovaţilor cât descoperirea şi înţelegerea lor. Fiindcă în această carte tristă lumea nu se împarte în două, în răi şi buni, în frumoşi şi urâţi, în alb şi negru: totul este cenuşiu. O carte scrisă "în cădere". În căutarea vinovaţilor, poliţistul care rememorează acum totul, devine el însuşi autorul şi părtaşul unor crime. Nimeni nu scapă.

Scriu. Asta e tot. Într-un fel, e ca şi cum aş vorbi singur. Fac conversaţie cu mine însumi, o conversaţie din altă epocă. Intercalez portrete. Sap fără să-mi murdăresc mâinile. (...) Scrisul mă face să trăesc în doi.

Nu există personaje pozitive sau negative. Toată lumea se împărtăşeşte din rău aici şi fiecare poartă cu sine măcar o fărâmă de vină. Cine nu a comis o crimă în realitate, măcar în gând a făcut-o. Iar acest mod de a fi pare o condiţie a supravieţurii. Cei care sunt inocenţi nu rezistă. Devin imediat victime.

Dar poate că tocmai asta m-a făcut să rezist atât, acest dialog pe o singură voce, mereu aceeaşi, întotdeauna a mea, şi opacitatea acestei crime care poate că n-a avut alt vinovat în afara opacităţii înseşi a vieţilor noastre. E tare ciudată viaţa. Ştim noi oare vreodată de ce venim pe lume şi de ce rămânem aici? Să revăd Cazul, aşa cum am făcut-o eu, era fără îndoială un tertip ca să nu îmi pun adevărata întrebare, cea pe care refuzam s-o vedem ivindu-ni-se pe buze, în minţi şi în suflete, care nu sunt, e adevărat, nici albe, nici negre, sunt cenuşii, suflete cenuşii, aşa cum îmi spusese cândva Josephine.

În obscuritatea şi melancolia lor fiecare dintre personaje luptă însă pentru linişte şi împăcare, atât de mult încât răul devine explicabil, de înţeles, acceptabil...În plus (iar aceasta pare a fi o altă convingere a lui Philippe Claudel), fiecare individ, oricât de cenuşiu ar fi el, oricâte regrete ar trage după sine, oricâte amintiri sau devieri, ascunde o sursă a salvării, o idee a binelui, a frumuseţii. Singura diferenţă dintre personaje stă însă în faptul că pentru unii această idee se regăseşte printre morţi, iar pentru alţii printre vii. După acest "tipar" par să "funcţioneze" atât Procurorul Pierre-Ange Destinat cât şi poliţistul. Există însă şi două excepţii (cel puţin), Judecătorul Mierck şi ofiţerul Matziev. Pierduţi într-un cotidian în care se bălăcesc cu ardoare cei doi sunt mai degrabă irecuperabili. Nu mai sunt de mult cenuşii. Ei sunt total negri, iar acest lucru pare să fie o contradicţie, totuşi...

Suflete cenuşii
Philippe Claudel
Editura Polirom, 2007
Trad. Claudiu Komartin

Promovare

ClickLink.ro Descopera