Eşafodul

După "O zi mai lungă decât veacul" nu credeam că voi mai descoperi prea curând o carte la fel de frumoasă şi de puternică. Ultimul de la care mă aşteptam la o supriză era chiar Aitmatov. Eram convins, oarecum, că îi descifrasem stilul şi că prea multe lucruri noi nu voi mai găsi la el. Aşa se face că am început să citesc "Eşafodul" mai mult din curiozitate decât cu speranţa de a descoperi ceva deosebit.

Sursa foto: www.peoples.ru

M-am înşelat însă. Am descoperit ceva absolut nou: unii i-au spus supraliteratura. În alţi termeni - o formă sublimă de literatură.

Cartea începe greoi, pe alocuri chiar tărăgănând lucrurile. Încet-încet însă realizezi că detaliile încep să se adune şi să prindă contur, banalităţile pomenite în treacăt capătă sens, corespondeţele devin vizibile, iar evenimentele se cheamă şi îşi răspund. Tabloul este desăvârşit acum, dar lucrurile nu se opresc aici. Amănuntele se adună, scenele se succed tot mai repede, întâmplările se strigă tot mai tare; ritmul devine alert, extenuant, infernal. Şi totul explodează.

Asta este Eşafodul, o imagine monumentală a absurdului şi a infernului cotidian, a unei apocalipse ce a cuprins deopotrivă oameni şi sălbăticiuni şi are nenumărate feţe.

Despre ce este vorba? Despre o familie de lupi hăituită de oameni, distrusă, anihilată, - fiecare găsind câte un motiv, câte o plăcere sadică, câte o vină, - despre animale masacrate de oameni cu o cruzime feroce (ca să relizeze planul cincinal la carne) -, despre oameni masacraţi de oameni, despre întâmplări fericite şi nefericite, despre şansă şi ghinion, despre absurdul credinţei, despre absurdul lui Christos. Toate se ţes într-un echilbru în care singurul progres se realizează la producţia de lână şi carne, la zboruri în cosmos...

Că de, astăzi oamenii zboară în cosmos.

- Ce are de-a face aici cosmosul? Păi dacă zburăm în cosmos trebuie să uităm vechile rugăciuni? Cei care zboară în cosmos îi poţi număra pe degete, dar câţi trăiesc ca noi pe pământ şi se hrănesc din pământ? Părinţii noştri, bunicii noştri au trăit şi s-au hrănit din pământ, ce să căutăm noi în cosmos? Lasă-i să zboare, ei au treaba lor, noi pe-a noastră.(260)

Cartea este de-o bogăţie excepţională şi cu greu ar putea fi redusă la o singură idee sau concepţie. Fiecare istorisire, fiecare eveniment şi personaj duce după sine o suită întreagă de idei şi de noi probleme, astfel încât cu greu lucrurile ar putea fi puse toate cap la cap şi desluşite. Ceea ce pare, oarecum, să fie o constantă a acestui roman, deşi s-ar putea să nu fie chiar una centrală, este însă ideea unei lumi personale, a unui univers personal, care se naşte şi moare cu fiecare în parte.

-Iată prăpădul lumii, a rostit Boston cu glas tare, şi brusc i s-a dezvăluit un adevăr cumplit: până atunci lumea toată sălăşluia înlăuntrul său, şi acum acestei lumi îi bătuse ceasul. (...)şi tot ce a văzut şi a trăit o viaţă, - toate acestea alcătuiau universul lui, iar acum, deşi toate vor exista, cum au existat dintotdeauna, asta se va întâmpla fără el, vor alcătui o alt lume, iar lumea lui, unică, imposibil de reîntrupat, a dispărut şi nu va mai renaşte niciodată. Aceasta era marea lui catastrofă, sfârşitul lumii lui...(308)

Eşafodul
Cinghiz Aitmatov
Trad. Nicolae Iliescu
Ed. Univers, 1991

Tunelul

Tunelul este una dintre cele mai bogate cărţi ce au fost scrise vreodată. Nicio vorbă nu este în plus, nicio frază, niciun semn de punctuaţie. O adevărată bijuterie literară. Urmărind o ramificaţie fantastică, descrierile coboară în cele mai ascunse cotloane ale sufletului, pentru a scoate la lumină o cauzalitate stranie şi  corespondenţe nebănuite între trăiri, idei şi sentimente. Iar dacă vei reuşi să urmăreşti firul acestei descrieri, dacă vei reuşi să ţii pasul cu aceste introspecţii abisale mai mult ca sigur vei fi suprins să descoperi, la un moment dat, că nu este vorba în această carte numai despre un anume Juan Pablo Castel. Nu. Până la un punct este vorba şi despre tine. Este o poveste universală. Juan Pablo nu este decât o actualizare a unei posibilităţi infinite.

Despre ce este vorba în Tunelul? Despre singurătate. Despre o singurătate cumplită şi pe deplin conştientizată din care, în lipsa acceptării şi a resemnării, nu poate izvorî decât patima, speranţa mistuitoare, dragostea devoratoare, gelozia absolută. Este o carte despre singurătate şi despre ceea ce se întâmplă atunci când se înfiripă credinţa absurdă că în această singurătate pot exista ferestre, intervale, posibilităţi de evadare... Tunelul este modul de a fi al individualităţii, expresia perfectă a separării şi izolării sale, a neputinţei sale. Este un fatalism în cele din urmă. Şi o formă a absurdului.

Parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că că cele două coridoare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise. Ora întâlnirii sosise! Era adevărat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele? Câtă iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despărţitor era de data asta din sticlă pentru ca eu să-i pot vedea chipul tăcut şi neatins...Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă: uneori era din piatră neagră şi eu nu mai ştiam atunci ce se petrece de cealaltă parte şi nici ce face ea în aceste intervale. Mă gândeam că poate în aceste momente chipul era altul, că surâdea poate altuia, şi că toată această poveste cu coridoarele era o invenţie a mea şi că, în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă.

Tunelul este cartea unei vârste, şi nu neapărat fiindcă ar fi vorba despre o poveste de dragoste, ci fiindcă nu ia în calcul, în niciun fel ideea resemnării. Chiar şi după înfăptuirea crimei, după ce şi-a materializat toate gândurile şi bănuielile împotriva Mariei, Juan Pablo rămâne cert convins că ea a privit, la un moment dat prin fereastra aceea şi că înţelegerea şi comunicarea chiar au existat cândva.  

Tunelul
Ernesto Sabato
Editura Humanitas,
Trad.: Tudora Sandru Mehendinţi

Iguana

Discriminarea poate îmbrăca nenumărate forme. Orice tip de împărţire antinomică se reduce, în cele din urmă, la o filtrare de tipul acceptat-respins. Frumuseţea nu este numai frumuseţe, ci este ceva "acceptat", pe când "urâţenia" este respinsă. Din păcate, de cele mai multe ori nu ştim nici de ce împărţim astfel lucrurile şi nici de ce le acceptăm sau respingem. Doar împărtăşim o poziţie sau alta şi, iarăşi, din păcate, o facem de multe ori cu patimă. Probabil există o predispoziţie a creierului nostru de a se înşela singur atunci când nu are soluţii şi înlocuieşte inferenţele logice cu argmentul majorităţii. Oricum ar sta lucrurile, şansa noastră ca şi indivizi în faţa acestui tăvălug al categorisirilor este acela că nu suntem singuri: mai sunt şi alţii la fel de urâţi, la fel de răi, de neîndemânatici, etc. Iar astfel avem unde să ne retragem, cu cine să comunicăm, unde să căutăm apărare.

Sursa foto: http://desvandelaspalabras.blogspot.de

Alberto Vazquez-Figueroa imaginează însă tocmai o situaţie limită în care cel discriminat este singur împotriva tuturor. Iguana Oberlus nu este urât, ci este cel mai urât, un adevărat monstru, un om cu chip de iguană. Nu este numai alungat, ci este batjocorit, izolat, pedepsit pentru urâţenia sa. Şi asta doar fiindcă lumea este obişnuită să vadă într-un anumit fel lucrurile şi să reacţioneze cu patimă. Iar Iguana Oberlus devine astfel ceea ce a fost numit un Anti-Robinson, un Robinson Crusoe izolat de bună-voie pe o insulă pustie. Iar de aici, din pustietatea Pacificului, acest om îşi ţese planurile sale de răzbunare pe întreaga omenire. Criteriul majorităţii poate fi modelat cu forţa: dacă lumea nu îl poate accepta atunci îşi va construi o lume a lui care îl va diviniza. Mai întâi va domni prin teroare. Cu timpul însă oamenii vor ajunge să-i aprecieze indulgenţa şi să vadă lucrurile prin ochii lui. Întreaga poveste ar putea fi socotită un şantier pe care se construieşte peştera lui Platon.


 Pe cât de profund ar putea fi dezbătut subiectul acestei cărţi pe atât de slab este dezvoltat uneori. Deşi povestea rămâne continuu extrem de captivantă, mereu parcă simţi dorinţa de a auzi mai mult, de a ţi se spune mai mult, de a intra mai adânc în inima conflictelor despre care vorbeşte, iar acest lucru nu se întâmplă. Alberto Vazquez-Figueroa nu reuşeşte să treacă de o abordare superficială a subiectului, deşi se străduieşte în repetate rânduri. Raţionamentele sale cu greu trec dincolo de observaţiile comune, banale. În ciuda acestui fapt însă cartea merită din plin să fie citită. Poate că, de fapt, este mai bine ca fiecare să îşi formeze o părere cu propria sa judecată despre aceste probleme, şi poate că aceasta a fost şi intenţia ascunsă a autorului, care s-a concentrat astfel pe descrierea evenimentelor în cele mai mici detalii.

Iguana
Autor: Alberto Vasquez-Figueroa
Editura Polirom, 2008
Trad. Irina Dogaru