Pagini

luni, 30 iulie 2012

O zi mai lungă decât veacul


O zi mai lungă decât veacul a lui Cinghiz Aitmatov este una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit vreodată. În orice roman stă ascuns un farmec, o magie care se face mai mult sau mai puţin simţită, în funcţie de talentul fiecărui autor în parte. La Aitmatov însă această vrajă este copleşitoare. Te învăluie, îţi şopteşte, te atrage în mrejele ei, te seduce şi te poartă la o palmă distanţă de adevăr, încât mereu ai impresia că în sfârşit ai descoperit ceea ce vroiai să descoperi, că ai înţeles ceea ce nu înţelegeai, că ai văzut ceea ce nu vedeai. În mod paradoxal, trăieşti prin această carte tristă o fericire spontană a decoperirii vieţii în întreaga ei splendoare şi în deplinătatea sensului. Pare să dea glas tuturor lucrurilor pe care ai căutat vreodată să le articulezi şi nu ai reuşit, pe care ai avut impresia că le-ai văzut dar nu le-ai desluşit. Este cel mai frumos exerciţiu de clarificare realizat vreodată.

Iar pentru că totul este despre oameni, despre valorile şi valoarea lor, despre viaţa şi moartea lor, lucrurile se petrec într-un deşert, într-un pustiu cu un singur punct de reper: calea ferată.




Pe aceste meleaguri, trenurile goneau dinspre Est spre Vest şi dinspre Vest spre Est...
Iar de o parte şi de alta a căii ferate se întindeau marile spaţii deşertice Sarî-Ozeki - Ţinutul stepelor galbene.
Pe aceste meleaguri toate distanţele se măsurau pornind de la calea ferată, ca de la un meridian Greenwich...
Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest şi dinspre Vest spre Est...

Pustiul acesta îmbracă aproape toate chipurile: este un loc de penitenţă şi eşuare, de recuperare, de reabilitare, de ascundere faţă de alţii şi faţă de sine însuşi, de rătăcire, de regăsire, un mormânt dar şi un loc al bucuriei, al renaşterii, un punct de legătură cu pământul, cu natura, dar şi de legătură cu întregul univers.

Ca să poţi trăi la haltele de la Sarî-Ozeki trebuie să fii tare, altfel putrezeşti de viu. Stepa-i uriaşă, omul - mai nimic. Stepa-i nepăsătoare, ei îi e totuna dacă ţi-e rău sau bine, trebuie s-o iei aşa cum e, dar omului nu-i e totuna ce se întâmplă pe lume, omul se zbuciumă şi tânjeşte, i se tot pare că undeva, aiurea, printre alţi oameni, ar fi avut mai mult noroc şi că a nimerit aici numai din greşeală...De aceea în faţa stepei, a măreţei şi neînduplecatei stepe, omul se pierde cu firea, se descarcă întocmai ca bateria motociletei cu ataş a lui Şaimerden. 

Acest pustiu are însă o trăsătură care îl salvează: memorie. Oamenii îşi redescoperă aici umanitatea şi îşi fac posibilă viaţa prin memorie. Ea este aceea care le reconstruieşte societatea, le restituie respectul, încrederea, dragostea, credinţa. Opusul pustiului nu este oraşul populat, aglomeraţia urbană, ci uitarea; opusul omului - mankurtul. Într-o lume în care punctele de reper pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte memoria este cel mai preţios lucru. Aşa se face că aici oamenii au nscocit cea mai cumplită pedeapsă: mankurtizarea....

Legenda spune că juanjuanii, cotropitorii de odinioară ai ţinutului Sarî-Ozeki, îşi tratau prizonierii cu o cruzime fără seamăn. Uneori îi vindeau robi prin ţinuturile învecinate (...) însă cei pe care şi-i păstrau aveau parte de o soartă cumplită. Juanjuanii ucideau memoria robilor, mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă ănfricoşată: îmbrăcarea capului în şiri. (...) Cel supus unui asemenea tratament fie murea, neputând îndura chinurile, fie îşi pierdea pentru totdeauna memoria, transformându-se într-un mankurt - rob ce nu-şi mai aminteşte propriul trecut." (115)

O carte despre pustiu, despre viaţă şi moarte într-o stepă de la capătul pământului, devine, treptat - treptat, o carte despre transformarea oamenilor, despre mankurtizarea lor. Şi, pe nesimţite, se ţese o legătură fără argumente, fără explicaţii, bazată numai pe întâmplări şi evenimente între această uitare şi modernitate. Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, mankurtizarea se îmbracă în violenţă ca să poată supravieţui, fiindcă în afara ei nimic nu contează. Mankurt este numai un alt nume pentru egoism, un egoism însă la o scară planetară ce pare să ne caracterizeze pe noi, ca specie.

Cinghiz Aitmatov
O zi mai lungă decât veacul
Editura Univers, Bucureşti, 1996
Trad. Ion Covaci, Denisa Fejes

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promovare

ClickLink.ro Descopera