Stigmatul Casandrei

Sursa foto: http://registan.net

Stigmatul Casandrei este, probabil, una dintre cele mai profunde şi mai percutante expresii ale deznădejdii ce au traversat vreodată literatura, cea mai clară formulare a ideii că umanitatea nu are sens.

Dacă în Eşafodul sau O zi mai lungă decât veacul drama avea un aspect individual, peste care destinul îşi punea amprenta într-un mod brutal şi indescifrabil - fiindcă iţele sale nu puteau fi adunate şi inţelese niciodată -, în Stigmatul Casandrei drama devine universală. Nu mai este vorba despre un individ oarecare, supus hazardului, care in ciuda strădaniilor sale ajunge o victima, sau, dimpotriva, despre oameni care au apucat-o pe un drum greşit, ci, despre omenire în ansamblul său, care, iată, nu mai are nicio şansă de salvare.

Stigmatul Casandrei este o antiutopie, dar o antiutopie care nu vine sa contrazică nişte idealuri politice legate de tipologii ale muncii, ale distribuţei sau raporturilor dintre indivizi, ci una care vizează conceptele universale ale existenţei umane, precum binele, sensul exitenţei, al vieţii înseşi. La modul simplu, Aitmatov spune că oamenii nu au forţa de a se sacrifica în interesul colectiv, pentru mântuirea umanităţii, pentru împlinirea fiinţei umane, chiar dacă li s-ar spune exact ce trebuie să facă şi care sunt riscurile. Egoismul lor - amplificat de discursul politic - va fi mult mai puternic decât idealul binelui, răul purtat şi făcut de fiecare în parte va fi mai mic decât al celorlalţi, responsabilitatea fiecăruia va fi mai mică deât a celorlalţi. Pe scurt, mântuirea nu este posibilă. Singurul lucru care s-a schimbat în ultimii 2.000 de ani este viteza de reacţie şi amploarea reacţiei. Ca şi atunci însă aceasta rămâne un linşaj. Idealul unei salvări colectivie, a unei mântuiri colective este o utopie. Mântuirea sau cunoaşterea adevărului nu este posibilă decât individual, izolat, iar din această cauză ideea însăşi de umanitate nu are sens.

Stigmatul Casandrei
Cinghiz Aitmatov
Trad. Elena Abrudan,
Humanitas, 2008

Eşafodul

După "O zi mai lungă decât veacul" nu credeam că voi mai descoperi prea curând o carte la fel de frumoasă şi de puternică. Ultimul de la care mă aşteptam la o supriză era chiar Aitmatov. Eram convins, oarecum, că îi descifrasem stilul şi că prea multe lucruri noi nu voi mai găsi la el. Aşa se face că am început să citesc "Eşafodul" mai mult din curiozitate decât cu speranţa de a descoperi ceva deosebit.

Sursa foto: www.peoples.ru

M-am înşelat însă. Am descoperit ceva absolut nou: unii i-au spus supraliteratura. În alţi termeni - o formă sublimă de literatură.

Cartea începe greoi, pe alocuri chiar tărăgănând lucrurile. Încet-încet însă realizezi că detaliile încep să se adune şi să prindă contur, banalităţile pomenite în treacăt capătă sens, corespondeţele devin vizibile, iar evenimentele se cheamă şi îşi răspund. Tabloul este desăvârşit acum, dar lucrurile nu se opresc aici. Amănuntele se adună, scenele se succed tot mai repede, întâmplările se strigă tot mai tare; ritmul devine alert, extenuant, infernal. Şi totul explodează.

Asta este Eşafodul, o imagine monumentală a absurdului şi a infernului cotidian, a unei apocalipse ce a cuprins deopotrivă oameni şi sălbăticiuni şi are nenumărate feţe.

Despre ce este vorba? Despre o familie de lupi hăituită de oameni, distrusă, anihilată, - fiecare găsind câte un motiv, câte o plăcere sadică, câte o vină, - despre animale masacrate de oameni cu o cruzime feroce (ca să relizeze planul cincinal la carne) -, despre oameni masacraţi de oameni, despre întâmplări fericite şi nefericite, despre şansă şi ghinion, despre absurdul credinţei, despre absurdul lui Christos. Toate se ţes într-un echilbru în care singurul progres se realizează la producţia de lână şi carne, la zboruri în cosmos...

Că de, astăzi oamenii zboară în cosmos.

- Ce are de-a face aici cosmosul? Păi dacă zburăm în cosmos trebuie să uităm vechile rugăciuni? Cei care zboară în cosmos îi poţi număra pe degete, dar câţi trăiesc ca noi pe pământ şi se hrănesc din pământ? Părinţii noştri, bunicii noştri au trăit şi s-au hrănit din pământ, ce să căutăm noi în cosmos? Lasă-i să zboare, ei au treaba lor, noi pe-a noastră.(260)

Cartea este de-o bogăţie excepţională şi cu greu ar putea fi redusă la o singură idee sau concepţie. Fiecare istorisire, fiecare eveniment şi personaj duce după sine o suită întreagă de idei şi de noi probleme, astfel încât cu greu lucrurile ar putea fi puse toate cap la cap şi desluşite. Ceea ce pare, oarecum, să fie o constantă a acestui roman, deşi s-ar putea să nu fie chiar una centrală, este însă ideea unei lumi personale, a unui univers personal, care se naşte şi moare cu fiecare în parte.

-Iată prăpădul lumii, a rostit Boston cu glas tare, şi brusc i s-a dezvăluit un adevăr cumplit: până atunci lumea toată sălăşluia înlăuntrul său, şi acum acestei lumi îi bătuse ceasul. (...)şi tot ce a văzut şi a trăit o viaţă, - toate acestea alcătuiau universul lui, iar acum, deşi toate vor exista, cum au existat dintotdeauna, asta se va întâmpla fără el, vor alcătui o alt lume, iar lumea lui, unică, imposibil de reîntrupat, a dispărut şi nu va mai renaşte niciodată. Aceasta era marea lui catastrofă, sfârşitul lumii lui...(308)

Eşafodul
Cinghiz Aitmatov
Trad. Nicolae Iliescu
Ed. Univers, 1991

Tunelul

Tunelul este una dintre cele mai bogate cărţi ce au fost scrise vreodată. Nicio vorbă nu este în plus, nicio frază, niciun semn de punctuaţie. O adevărată bijuterie literară. Urmărind o ramificaţie fantastică, descrierile coboară în cele mai ascunse cotloane ale sufletului, pentru a scoate la lumină o cauzalitate stranie şi  corespondenţe nebănuite între trăiri, idei şi sentimente. Iar dacă vei reuşi să urmăreşti firul acestei descrieri, dacă vei reuşi să ţii pasul cu aceste introspecţii abisale mai mult ca sigur vei fi suprins să descoperi, la un moment dat, că nu este vorba în această carte numai despre un anume Juan Pablo Castel. Nu. Până la un punct este vorba şi despre tine. Este o poveste universală. Juan Pablo nu este decât o actualizare a unei posibilităţi infinite.

Despre ce este vorba în Tunelul? Despre singurătate. Despre o singurătate cumplită şi pe deplin conştientizată din care, în lipsa acceptării şi a resemnării, nu poate izvorî decât patima, speranţa mistuitoare, dragostea devoratoare, gelozia absolută. Este o carte despre singurătate şi despre ceea ce se întâmplă atunci când se înfiripă credinţa absurdă că în această singurătate pot exista ferestre, intervale, posibilităţi de evadare... Tunelul este modul de a fi al individualităţii, expresia perfectă a separării şi izolării sale, a neputinţei sale. Este un fatalism în cele din urmă. Şi o formă a absurdului.

Parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că că cele două coridoare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise. Ora întâlnirii sosise! Era adevărat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele? Câtă iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despărţitor era de data asta din sticlă pentru ca eu să-i pot vedea chipul tăcut şi neatins...Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă: uneori era din piatră neagră şi eu nu mai ştiam atunci ce se petrece de cealaltă parte şi nici ce face ea în aceste intervale. Mă gândeam că poate în aceste momente chipul era altul, că surâdea poate altuia, şi că toată această poveste cu coridoarele era o invenţie a mea şi că, în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă.

Tunelul este cartea unei vârste, şi nu neapărat fiindcă ar fi vorba despre o poveste de dragoste, ci fiindcă nu ia în calcul, în niciun fel ideea resemnării. Chiar şi după înfăptuirea crimei, după ce şi-a materializat toate gândurile şi bănuielile împotriva Mariei, Juan Pablo rămâne cert convins că ea a privit, la un moment dat prin fereastra aceea şi că înţelegerea şi comunicarea chiar au existat cândva.  

Tunelul
Ernesto Sabato
Editura Humanitas,
Trad.: Tudora Sandru Mehendinţi

Iguana

Discriminarea poate îmbrăca nenumărate forme. Orice tip de împărţire antinomică se reduce, în cele din urmă, la o filtrare de tipul acceptat-respins. Frumuseţea nu este numai frumuseţe, ci este ceva "acceptat", pe când "urâţenia" este respinsă. Din păcate, de cele mai multe ori nu ştim nici de ce împărţim astfel lucrurile şi nici de ce le acceptăm sau respingem. Doar împărtăşim o poziţie sau alta şi, iarăşi, din păcate, o facem de multe ori cu patimă. Probabil există o predispoziţie a creierului nostru de a se înşela singur atunci când nu are soluţii şi înlocuieşte inferenţele logice cu argmentul majorităţii. Oricum ar sta lucrurile, şansa noastră ca şi indivizi în faţa acestui tăvălug al categorisirilor este acela că nu suntem singuri: mai sunt şi alţii la fel de urâţi, la fel de răi, de neîndemânatici, etc. Iar astfel avem unde să ne retragem, cu cine să comunicăm, unde să căutăm apărare.

Sursa foto: http://desvandelaspalabras.blogspot.de

Alberto Vazquez-Figueroa imaginează însă tocmai o situaţie limită în care cel discriminat este singur împotriva tuturor. Iguana Oberlus nu este urât, ci este cel mai urât, un adevărat monstru, un om cu chip de iguană. Nu este numai alungat, ci este batjocorit, izolat, pedepsit pentru urâţenia sa. Şi asta doar fiindcă lumea este obişnuită să vadă într-un anumit fel lucrurile şi să reacţioneze cu patimă. Iar Iguana Oberlus devine astfel ceea ce a fost numit un Anti-Robinson, un Robinson Crusoe izolat de bună-voie pe o insulă pustie. Iar de aici, din pustietatea Pacificului, acest om îşi ţese planurile sale de răzbunare pe întreaga omenire. Criteriul majorităţii poate fi modelat cu forţa: dacă lumea nu îl poate accepta atunci îşi va construi o lume a lui care îl va diviniza. Mai întâi va domni prin teroare. Cu timpul însă oamenii vor ajunge să-i aprecieze indulgenţa şi să vadă lucrurile prin ochii lui. Întreaga poveste ar putea fi socotită un şantier pe care se construieşte peştera lui Platon.


 Pe cât de profund ar putea fi dezbătut subiectul acestei cărţi pe atât de slab este dezvoltat uneori. Deşi povestea rămâne continuu extrem de captivantă, mereu parcă simţi dorinţa de a auzi mai mult, de a ţi se spune mai mult, de a intra mai adânc în inima conflictelor despre care vorbeşte, iar acest lucru nu se întâmplă. Alberto Vazquez-Figueroa nu reuşeşte să treacă de o abordare superficială a subiectului, deşi se străduieşte în repetate rânduri. Raţionamentele sale cu greu trec dincolo de observaţiile comune, banale. În ciuda acestui fapt însă cartea merită din plin să fie citită. Poate că, de fapt, este mai bine ca fiecare să îşi formeze o părere cu propria sa judecată despre aceste probleme, şi poate că aceasta a fost şi intenţia ascunsă a autorului, care s-a concentrat astfel pe descrierea evenimentelor în cele mai mici detalii.

Iguana
Autor: Alberto Vasquez-Figueroa
Editura Polirom, 2008
Trad. Irina Dogaru

O zi mai lungă decât veacul

O zi mai lungă decât veacul a lui Cinghiz Aitmatov este una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit vreodată. În orice roman stă ascuns un farmec, o magie care se face mai mult sau mai puţin simţită, în funcţie de talentul fiecărui autor în parte. La Aitmatov însă această vrajă este copleşitoare. Te învăluie, îţi şopteşte, te atrage în mrejele ei, te seduce şi te poartă la o palmă distanţă de adevăr, încât mereu ai impresia că în sfârşit ai descoperit ceea ce vroiai să descoperi, că ai înţeles ceea ce nu înţelegeai, că ai văzut ceea ce nu vedeai. În mod paradoxal, trăieşti prin această carte tristă o fericire spontană a decoperirii vieţii în întreaga ei splendoare şi în deplinătatea sensului. Pare să dea glas tuturor lucrurilor pe care ai căutat vreodată să le articulezi şi nu ai reuşit, pe care ai avut impresia că le-ai văzut dar nu le-ai desluşit. Este cel mai frumos exerciţiu de clarificare realizat vreodată.

Iar pentru că totul este despre oameni, despre valorile şi valoarea lor, despre viaţa şi moartea lor, lucrurile se petrec într-un deşert, într-un pustiu cu un singur punct de reper: calea ferată.

Pe aceste meleaguri, trenurile goneau dinspre Est spre Vest şi dinspre Vest spre Est...

Iar de o parte şi de alta a căii ferate se întindeau marile spaţii deşertice Sarî-Ozeki - Ţinutul stepelor galbene.

Pe aceste meleaguri toate distanţele se măsurau pornind de la calea ferată, ca de la un meridian Greenwich...

Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest şi dinspre Vest spre Est...

Pustiul acesta îmbracă aproape toate chipurile: este un loc de penitenţă şi eşuare, de recuperare, de reabilitare, de ascundere faţă de alţii şi faţă de sine însuşi, de rătăcire, de regăsire, un mormânt dar şi un loc al bucuriei, al renaşterii, un punct de legătură cu pământul, cu natura, dar şi de legătură cu întregul univers.

Ca să poţi trăi la haltele de la Sarî-Ozeki trebuie să fii tare, altfel putrezeşti de viu. Stepa-i uriaşă, omul - mai nimic. Stepa-i nepăsătoare, ei îi e totuna dacă ţi-e rău sau bine, trebuie s-o iei aşa cum e, dar omului nu-i e totuna ce se întâmplă pe lume, omul se zbuciumă şi tânjeşte, i se tot pare că undeva, aiurea, printre alţi oameni, ar fi avut mai mult noroc şi că a nimerit aici numai din greşeală...De aceea în faţa stepei, a măreţei şi neînduplecatei stepe, omul se pierde cu firea, se descarcă întocmai ca bateria motociletei cu ataş a lui Şaimerden. 

Acest pustiu are însă o trăsătură care îl salvează: memorie. Oamenii îşi redescoperă aici umanitatea şi îşi fac posibilă viaţa prin memorie. Ea este aceea care le reconstruieşte societatea, le restituie respectul, încrederea, dragostea, credinţa. Opusul pustiului nu este oraşul populat, aglomeraţia urbană, ci uitarea; opusul omului - mankurtul. Într-o lume în care punctele de reper pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte memoria este cel mai preţios lucru. Aşa se face că aici oamenii au nscocit cea mai cumplită pedeapsă: mankurtizarea....

Legenda spune că juanjuanii, cotropitorii de odinioară ai ţinutului Sarî-Ozeki, îşi tratau prizonierii cu o cruzime fără seamăn. Uneori îi vindeau robi prin ţinuturile învecinate (...) însă cei pe care şi-i păstrau aveau parte de o soartă cumplită. Juanjuanii ucideau memoria robilor, mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă ănfricoşată: îmbrăcarea capului în şiri. (...) Cel supus unui asemenea tratament fie murea, neputând îndura chinurile, fie îşi pierdea pentru totdeauna memoria, transformându-se într-un mankurt - rob ce nu-şi mai aminteşte propriul trecut." (115)

O carte despre pustiu, despre viaţă şi moarte într-o stepă de la capătul pământului, devine, treptat - treptat, o carte despre transformarea oamenilor, despre mankurtizarea lor. Şi, pe nesimţite, se ţese o legătură fără argumente, fără explicaţii, bazată numai pe întâmplări şi evenimente între această uitare şi modernitate. Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, mankurtizarea se îmbracă în violenţă ca să poată supravieţui, fiindcă în afara ei nimic nu contează. Mankurt este numai un alt nume pentru egoism, un egoism însă la o scară planetară ce pare să ne caracterizeze pe noi, ca specie.

Cinghiz Aitmatov
O zi mai lungă decât veacul
Editura Univers, Bucureşti, 1996
Trad. Ion Covaci, Denisa Fejes

Întoarcerea caravelelor

Antonio Lobo Antunes este un scriitor de o forţă tulburătoare şi de o originalitate copleşitoare. Mi-a amintit de Manuel Scorza, de Marquez, de Faulkner sau Celine. Seamănă cu toţi, dar nu poate fi redus la niciunul. Spre deosebire de Scorza naraţiunea sa nu are niciun fir logic şi este dominată parcă de tristeţe, de dezamăgire, faţă de Marquez este cu mult mai complex, etc. Ceea ce face Lobo Antunes este un imens poem în proză: construcţia şi structura imaginilor, suprapunerea timpurilor nu răspunde decât de forţa imaginaţiei şi de dorinţa de a reda Portugalia descompusă din anii '74, imediat după Revoluţia Garoafelor Roşii, aşa cum fusese ea lăsată moştenire de succesorii lui Salazar. Stilul este atât de complex şi de întortocheat încât pe alocuri devine aproape imposibil de urmărit; de multe ori - dacă nu chiar de prea multe ori - sensul ascuns al unor imagini îţi scapă în lipsa unui "aparat de lectură" care să te ajute să descifrezi alegoriile, metaforele. Cu toate acestea impresiile pe care le lasă în final sunt extrem de puternice iar dificulatea textului nu este mai mare decât savoarea şi magia lui. Până la urmă este genul de carte pe care o citeşti vrăjit chiar dacă nu o înţelegi pe deplin.

La modul general, ceea ce face Antunes în Întoarcerea caravelelor este să suprapună imaginea contemporană a Portugaliei peste cea a perioadei sale de glorie. Printre cei ce se întorc în ţară după răsturnarea guvernului, vrăjiţi de speranţa unei vieţi mai bune, se află personaje legendare: Camoes, Vasco da Gama, Diogo Cao, etc. Iar redarea lor este grăitoare: Luis Camoes apare ratăcind sinistru prin Lisabona, cu sicriul tatălui său după el, în aşteptarea banilor cu care să-l înmormânteze cum se cuvine, nemâncat, nedormit. Nici vii şi nici morţii nu îşi mai găsesc liniştea în această lume.

Sursa foto: http://old.enciclopedia.com.pt

Vasco da Gama este "pensionar amator de jocuri de jocuri de cărţi", dezamăgit că nu găseşte pe nimeni pe măsura lui, Don Miguel de Cervantes Saavedra este un "spaniol ciung care vindea bilete la loterie în Mozambic, fost soldat ce scria întruna pe foi volante de agendă şi pe hârtii adunate de pe jos un roman intitulat, nu se înţelegea de ce, Quijote, când toată lumea ştie că ăsta-i nume de cal de curse cu obstacole", iar Diogo Cao "lucrase în Angola ca inspector la Compania Apelor".

În ciuda dificultăţii şi densităţii textului, Întoarcerea caravelelor se citeşte cu o plăcere fantastică, aproape cu bucurie, şi totul graţie originalităţii ieşite din comun a lui Lobo Antunes. 

Antonio Lobo Antunes,
Humanitas, 2003
Trad. Micaela Ghiţescu 

Plateforme

Comprendre le comportement du consommateur afin de pouvoir le cerner, lui proposer le bon produit au bon moment, mais surtout le convaincre que le produit qui lui est propose est adapte a ses besoins: voila ce dont revent toutes les entreprises.   

Jean-Louis Barma - A quoi revent les entreprises

Din momentul în care viciile intră şi sunt acceptate, ba chiar stimulate, într-un sistem economic, întrebările legate de morală sau de normalitate nu mai au sens. Societatea însăşi ajunge sa fie închegată în jurul plăcerilor, în jurul slăbiciunilor, fiindcă acestea rămân singurul lucru de împărtăşit, care ne leagă şi prin care putem ajunge la celălalt. La modul general, despre aceste lucruri scrie Houellebecq în Plateforme.

Sursa foto: Michael Lionstar (Boston.com)

Quand les hommes n'ont pas de vices, se dit-elle, il est bien difficile de deviner ce qui peut leur faire plaisir (130)

Problema este însă legată de faptul că dimensiunea viciului este atât de mare încât ne scapă: nu o mai putem înţelege şi nici stăpâni. Iar principalul motiv al acestui derapaj este faptul că nu există o logică a plăcerii, sau a fericirii, ea putând fi regăsită inclusiv în promiscuitate.

- Je comprends l'existence des bourreaux: ca me degoute, mais je sais que ca existe, les gens qui prennent du plaisir a torturer les autres; ce qui me depasse, c'est l'existence des victimes. Je n'arrive pas a comprendre qu'un etre humain puisse en venir a preferer la souffrance au plaisir. Je ne sais pas, il faudrait les reeduquer, lea aimer, leur apprendre le plaisir. (198-199)

Despre aceasta este cartea lui Houellebecq, despre o lume bolnavă, gotescă, de neînţeles, în care interesul pentru celălalt este numai de faţadă, fiindcă în realitate nu se manifestă decât un triumf al egoismului. Şi toate formele de manifestare ale societăţii sunt maladive, fiindcă într-un fel sau altul nu fac decât să încurajeze, să susţină şi să profite de pe urma slăbiciunilor noastre. Comunicarea cu celălalt nu mai este posibilă decât prin sexualitate şi cruzime.

Quand il n'y a plus de possibilite d'identification a l'autre, la seule modalite qui demeure c'est la soufrance - et la cruaute. (200)

Je n'aime pas le monde dans lequel on vit (200)

Chiar dacă este vorba despre secolul XXI - în care, cu ironie, autorul remarcă la un moment dat că şi-a ratat intrarea -, despre un secol al bunăstării, în care oamenii ţes afaceri la nivel mondial, strategii gigantice de achiziţii şi de dezvoltare (atât de savuros expuse de Houellebecq), în spate se mişcă un mecanism infernal: eroii din romane lucrează 80, 100, 120 de ore pe săptămână, întrecându-se în capacitatea de muncă şi de extenuare benevolă, treptat-treptat ziua de lucru creşte, epuizarea este tot mai frecventă; se cer idei noi, strategii noi, gândire globală (c'est le principe du capitalisme: si tu n'avances pas, tu est mort); iar la capătul acestui efort aşteaptă o bandă de violatori, o lume sălbatică, o lume care nu are acces la aceeaşi bunăstare şi îşi croieşte cu violenţă destinul. Per ansamblu imaginea este aproape monstruoasă. La antipozii bunăstării occidentale se află promiscuitatea şi neputinţa: oameni care nu mai au altceva decât pe ei înşişi; oameni care muncesc până la extenuare pentru a descoperi că speculaţiile imobiliare nu le mai permit să-şi cumpere o casă, să aibă un trai decent. De la un capăt la altul întregul sistem are un efect malefic care se manifestă pretutindeni: în suburbiile devastate de revolte, în decăderea morală a celor înstăriţi, în exploatarea sexuală a lumii a III-a, în hoardele barbare (comme l'annonce d'une apocalypse).

C'est curieux...dit-il, on est la, a l'interieur de l'entreprise, comme des betes de somme tres bien nourries. Et a l'exterieur il y a les predateurs, la vie sovage. (...) J'ai des doutes, en ce moment. J'ai des doutes, de plus en plus souvent, sur l'interet du monde qu'on est en train de construire (207-208)

Personajele, după cum spuneam sunt, în general, blazate - sau de-o naivitate dezgustătoare, brutală - şi, în acelaşi timp conştiente deopotrivă de sistemul în care se află, pe care îl întreţin şi pe care nu-l mai pot înţelege şi de neputinţa lor. Spre deosebire de ceilalţi însă, Michel şi Valerie sunt două persoane care acceptă situaţia în care se află: nu luptă împotriva ei, nu îşi ascund patimile, nu critică nimic. Nu ştiu dacă este bine sau nu ceea ce fac, ştiu numai că aşa sunt ei. Cartea abundă în pornografie şi sexualitate, dar în fond nu este despre asta ci despre faptul că în tipul de lume pe care îl vede Houellebecq nu a mai rămas altceva, nu a mai rămas altă soluţie de a atinge fericirea. Până la urmă este vorba despre fericire într-o lume descompusă, într-o lume devastată de o muncă asiduă şi absurdă, într-o lume clasificată, analizată, formată din tipuri de consumatori, în care nevoia ca şi sursă a cererii economice este de fapt nevoia de plăcere. Este vorba despre atingerea unui nivel de la care nu mai este posibilă întoarcerea înapoi - platforma înaltă de pe care nu mai poţi decât să sari pentru a te zdrobi de pământ sau să rămâi acolo (331). Este o carte despre economie, despre derapajele economiei. 

Pauvre peuple cubain...prononca-t-il apres un long silance. Ils n'ont plus rien a vendre, a l'exception de leurs corps (247)

observă la un moment dat unul dintre personaje. Iar observaţia poate fi valabilă pentru oricine nu îşi găseşte loc în acest sistem economic modern. Per ansamblu, carte este despre ceea ce a mai rămas de vânzare/ce putem vinde şi despre ceea ce a mai rămas de cumpărat/de dorit. Nici ideile şi nici doctrinele revoluţionare nu mişcă lumea la fel de puternic precum o fac nevoile (şi în special nevoia de bani). 

Donner gratuitement du plaisir: voila ce que les Occidentaux ne savent plus faire. Ils ont completement perdu le sens du don. (254)

Esenţa ei este redată în ultimele fraze:

Jusqu'au bout je resterai un enfant de l'Europe, du souci et de la honte; je n'ai aucun message d'essperance a delivrer. Pour l'Occident je n'eprouve pas de haine, tout au plus un imens mepris. Je sais seulement que tous autant que nous sommes, nous puons l'egoisme, le masochisme et la mort. Nous avons cree un systeme dans lequel il est devenu simplement impossible de vivre; et, de plus, nous continuons a l'exporter.

 

Michel Houellebecq - Plateforme,

Flammarion, 2001

Beatrice and Virgil

De Yann Martel am mai citit Viaţa lui Pi, care, în mod cert nu este o carte foarte profundă sau complexă, dar are în schimb suficientă savoare şi imaginaţie încât să te cucerească pe loc şi să nu o mai uiţi. Nevoia acestor ingrediente m-a şi determinat, de altfel, să cumpăr ultimul roman al lui Martel, Beatrice and Virgil. După o lectură concentrată de scrieri istorice o astfel de povestire pica la fix.

Sursa foto: http://www.nationalpost.com

Si nu fiindcă ar fi o carte banală, simplă, capabilă să genereze numai o oarecare distracţie, ci tocmai fiindcă este o încercare de a transforma istoria în artă. Miza pe care şi-a propus-o Martel (şi de pe urma căreia se pare că a şi câştigat o mulţime de bani) a fost una imensă - respectiv de a transforma Holocaustul în artă (un eveniment despre care tot timpul s-a crezut că nu poate fi inclus de vreun act artistic atâta timp cât nu poate fi relatat decât ca mărturie şi nu ca poveste). O astfel de transformare, crede Martel, ne-ar fi de folos mult mai mult decât istoria, deoarece arta este un adevărat "vaccin" contra uitării.

"If history doesn't become story, it dies to everyone except the historian. Art is the suitcase of history, carrying the essentials. Art is the life buoy of history. Art is seed, art is memory, art is vaccine."

"With the Holocaust, we have a tree with massive historical roots and only tiny, scattered fictional fruit. But it's the fruit that holds the seed! It's the fruit that people pick. If there is no fruit, the tree will be forgotten."

Iar pentru a-şi pune în practică această idee Martel apelează iarăşi la animale, de această dată însă la un măgăruş (Beatrice) şi o maimuţică (Virgil), personaje ale unei unei piese de teatru despre exterminarea animalelor. 

"In cantity and in variety, put together, two thirds of all animals have been exterminated, wiped out forever. My play is about this"

Întregul roman este captivant, iar alegoria exterminării animalelor este excelentă. Cu toate acestea cărţii pare să îi lipsească ceva. Te aştepţi mereu să auzi mai mult, să găseşti idei noi sau măcar un raţionament puternic, pătrunzător, pe care să nu îl uiţi. Din păcate însă nu rămâi decât cu alegoria aceasta şi câteva vorbe frumos meşteşugite, parcă în stilul lui Coelho. (Ca să fiu sincer, nici nu mă aşteptam la mai mult). Per total Martel îşi ratează obiectivul.

Beatrice and Virgil
Yann Martel
Canongate Books, 2010

This is a pipe

Cam prin 1929 Magritte picta La trahison des images, un tablou care a făcut istorie şi care a fost cu subtilitate analizat ceva mai târziu de Foucalt, în Ceci n'est pas une pipe. Dar dintre toate replicile stârnite de această pictură răspunsul lui Banksy cred că este genial, fiindcă a reuşit să împace diferenţele care se iviseră la început...

A Short History of Tractors in Ukrainian

Nu sunt un mare amator de comedii literare, de nuvele umoristice. Cu toate că mă distrez copios în general cu astfel de lecturi, mă şi plictisesc. Au o constanţă a vitalităţii şi a veseliei care în cele din urmă ajunge să mă obosească. Din cauza asta citesc foarte rar literatură umoristică.

Zilele trecute am dat însă peste această carte - A short history of tractors in Ukrainian - de Marina Lewycka. Este o poveste savuroasă despre nişte oameni cât se poate de comuni în excentricităţile lor, tipul acela de oameni despre care auzi mereu şi găseşti o plăcere deosebită în a-i critica sau bârfi, fiindcă este atât de uşor, greşelile lor fiind prin ele înseşi comice şi stupide.

Nu am terminat cartea, dar m-am grăbit să o recomand aici cât încă nu m-am plictisit şi nu am abandonat-o, fiindcă sunt convins că amatorii genului (şi nu numai) o vor găsi excelentă.

Despre ce este vorba? În câteva cuvinte fie spus, despre o familie de imigranţi ucrainieni, stabiliţi în Anglia: două fete de 40-50 de ani, tatăl lor de 84 de ani, deja senil şi decrepit, obsedat de Teorema lui Pitagora şi de istoria tractoarelor. Mama celor două fete murise recent - ocazie nemaipomenită de noi certuri pe câte o fustă, un lănţişor rămas de la ea, sau cine ştie ce alte nimicuri. Iar în mijlocul acestei familii în care fiecare părea să-i coacă în permanenţă ceva celuilalt îşi face apariţia Valentina: i-a terminat pe Schopenhauer şi pe Nietzsche, (şi, din câte se spune, şi averea mamei ca să îşi cumpere farduri cu care să-i ademenească pe occidentalii cu bani), are 34 de ani, sânii mari, este blondă, muncitoare, cu studii - de farmacie - visează la ceva mai bun pentru ea şi fiul ei, sau măcar pentru el, o educaţie oxfordcambridge ar fi grozavă, are sânii mari, dar îi trebuie viză, ceea ce nu-i deloc uşor de obţinut. Doar că ea are un avantaj: enormii sâni, pomeniţi de zeci de ori de fata cea mică (Nadezhda). Apariţia Valentinei bulversează totul: bătrânul octogenar începe să se intereseze (întrebând-o pe Nadezhda, care era cadru universitar şi, deci mai învăţată - măcar în unele privinţe - fiindcă totuşi păstra un dispreţ neşters faţă de ea şi de toate fetele care nu pricepeau Teorema lui Pitagora şi lucrurile bărbăteşti, precum tractoarele...), de capacităţile sale sexuale, dacă ar mai putea avea copii, dacă mai poate revitaliza ceva...Umblând mai tot timpul în pijama, bătrânul Nikolai ajunge un fel de caricatură a dorinţelor sexuale. Iar încet-încet Valentina cea cu sânii imenşi se transformă în teroarea familiei, în obsesia tuturor, de care acum înceracă cu disperare să scape... Merită citită!

Marina Lewycka - A short history of tractors in Ukrainian
Penguin Books, 2005 (?)

La poalele vulcanului

Găsită recent, dintr-o pură întâmplare, cu toate că ştiam de multă vreme de ea încât, la un moment dat, o trecusem chiar pe lista lecturilor obligatorii (pentru a renunţa, nu ştiu din ce cauză, ulterior, atât la ea cât şi la restul listei), "La poalele vulcanului" s-a dovedit o carte absolut originală. Nu seamănă cu nicio altă carte. Iar acesta este poate cel mai neînsemnat atribut al său. Spre deosebire de literatura contemporană, unde, mai mult sau mai puţin, lumea este cuprinsă, surprinsă în întregimea sa şi lăsată să se manifeste după o idee sau alta, aici sunt numai idei, este numai diversitate încât cu greu reuşeşti să recompui o lume.

Este atât de complex peisajul, atât de vast, atât de detaliat uneori - încât, la o primă lectură, efectiv, uneori, nu mai ştii cine, despre cine sau ce vorbeşte - încât devine aproape imposibil să recompui întregul tablou. Personajele au fost animate aproape toate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de dorinţa de a schimba lumea, sau măcar de a crea ceva impresionant (un film - Jacques Laruelle, o carte, Geoffrey Firmin). Dar acestea au ajuns numai nişte amintiri, nişte mărturii ale ratării lor. În plus, fiecare duce după el acum un întreg bagaj de greşeli, de sentimente de culpabilitate, de speranţe naive, de neputinţe. Toţi sunt prizonieri şi se zbat. Toţi au planuri, să plece, să construiască, să o ia de la capăt, să iasă la liman, să se implice. Niciunul nu reuşeşte. În ţesătura tot mai densă a încurcăturilor pe care şi le crează singuri, în strădania lor de a se transforma, unii ajung victime, iar alţii, indirect, purtători ai mustrărilor de conştiinţă.

În ceea ce priveşte stilul cărţii, peste tot sunt presărate simetrii, simboluri, lucruri banale la o primă privire, dar care revin ulterior, prevestesc sau sugerează acţiunea. Este un aparent haos în care însă fiecare detaliu a fost atent calculat şi cântărit, fiecare tablou inserat cu mare grijă astfel încât imaginea finală să poată fi, totuşi, una completă. De la Ulise nu am mai întâlnit o carte atât de complexă.

Malcolm Lowry
La poalele vulcanului
Editura Univers
Bucureşti, 1978
Traducere: Ion Caraion

La petite fille de Monsieur Linh

"Suflete cenuşii" mi-a deschis apetitul pentru Philippe Claudel, acest minunat autor din Meurthe-et-Moselle. Iar în "La petite fille de Monsieur Linh" am regăsit aceeaşi poezie tristă, sumbră, populată cu oameni care nu mai trăiesc decât pentru un singur lucru, în care sunt condesate deopotrivă amintirile, frumuseţea, lumea şi toate speranţele. Şi această mică nuvelă mi-a adus aminte de vorbele din "Suflete cenuşii":

              Ştiam, ca şi el, fără îndoială, că poţi trăi în mijlocul regretelor tale ca într-o ţară.

Povestea este simplă - una dintre cele mai simple dintre câte se pot spune: un bătrân, Monsieur Linh, îşi părăseşte ţara (probabil Vietnam) împreuna cu nepoţica sa, de numai şase săptămâni, din cauza unui război cumplit ce devastase totul, transformase în scrum satul său drag, după ce îi răpise fiul şi pe soţia acestuia. Ca printr-o minune, din explozia ce-i omorâse părinţii, fetiţa scăpase teafără şi nevătămată. Doar păpuşa ei zăcea pe marginea craterului, cu capul smuls de explozie. Iar de atunci, toate speranţate lui Monsieur Linh sunt legate de această fetiţă, Sang Diu, toată energia sa, atât cât mai avea, este îndreptată spre ea. Refugiat (probabil în Franţa - fiindcă autorul nu dă absolut niciun detaliu legat de locuri, cu excepţia faptului că Monsieur Linh provenea dintr-o ţară asiatică), bătrânul descoperă condiţia străinului printre nişte oameni pe care nu-i înţelege, într-un oraş în care i se pare imposibil că te-ai putea naşte, într-o lume care, mai mult decât orice era lipsită de miros şi care astfel nu poate deveni niciodată acasă. Şi duce o adevărată luptă cu aceşti străini: colocatarii pensiunii unde sunt trimişi la început râd mereu de el, de grija lui fără limite pentru fetiţa mereu tăcută (ce părea să îi înţeleagă greutăţile şi să nu îi dea astfel alte bătăi de cap), copiii i-o cer să se joace cu ea. Nu înţelege nimic. Refuză totul. Sang Diu trebuia înconjurată de grijă şi dragoste, ca să poată ajunge şi ea, într-o bună zi, mamă, după cum îi cânta uşor, într-un cântec de leagăn.

Fără să cunoască limba acestei ţări, fără să înţeleagă reticenţa oamenilor, râsul lor, sau de ce trebuie să meargă într-un azil, reuşeşte să îşi facă un prieten: un prieten cu care ajunge să împărtăşească totul, fără să îi spună însă altceva decât Bonjour...Nu au nevoie de cuvinte ca să se regăsească unul în celălalt, ca să găsească unul în celălalt spernţa şi energia de a trăi. Naufragiaţi amândoi se decsoperă ca Oameni. Nu au nevoie de discursuri pentru a-şi împărtăşi bucuria nemăsurată. O mână aşezată pe umăr face cât o mie de cuvinte.

Dar surpiza acestei mici nuvele este dezvăluită chiar în ultima pagină, când, după un accident de maşină se descoperă că micuţa Sang Diu era de fapt o păpuşă. Bătrânul îi pierduse de fapt pe toţi, acolo, acasă...

La petite fille de Monsieur Linh
Philippe Claudel
Editions Stock, 2005

Suflete cenuşii

Dacă, din varii motive, renunţi o vreme la lecturi şi găseşti tot mai greu timpul şi dispoziţia pentru a citi, atunci cu "Suflete cenuşii" ai toate şansele să redescoperi, în întregime, această plăcere (sau să o descoperi, eventual, dacă nu ai întâlnit-o niciodată). Este o carte antidot, un vaccin literar. Am citit-o pe nerăsuflate, într-o singură zi.

Philippe Claudel; sursa foto: www.lejdd.fr

Cu toate că povestea este populată cu procurori, judecători, poliţişti, crime şi război, încât ai spune că este o istorisire poliţistă, în realitate se dovedeşte a fi numai pe jumătate o astfel de poveste. Nu mai contează foarte mult prinderea vinovaţilor cât descoperirea şi înţelegerea lor. Fiindcă în această carte tristă lumea nu se împarte în două, în răi şi buni, în frumoşi şi urâţi, în alb şi negru: totul este cenuşiu. O carte scrisă "în cădere". În căutarea vinovaţilor, poliţistul care rememorează acum totul, devine el însuşi autorul şi părtaşul unor crime. Nimeni nu scapă.

Scriu. Asta e tot. Într-un fel, e ca şi cum aş vorbi singur. Fac conversaţie cu mine însumi, o conversaţie din altă epocă. Intercalez portrete. Sap fără să-mi murdăresc mâinile. (...) Scrisul mă face să trăesc în doi.

Nu există personaje pozitive sau negative. Toată lumea se împărtăşeşte din rău aici şi fiecare poartă cu sine măcar o fărâmă de vină. Cine nu a comis o crimă în realitate, măcar în gând a făcut-o. Iar acest mod de a fi pare o condiţie a supravieţurii. Cei care sunt inocenţi nu rezistă. Devin imediat victime.

Dar poate că tocmai asta m-a făcut să rezist atât, acest dialog pe o singură voce, mereu aceeaşi, întotdeauna a mea, şi opacitatea acestei crime care poate că n-a avut alt vinovat în afara opacităţii înseşi a vieţilor noastre. E tare ciudată viaţa. Ştim noi oare vreodată de ce venim pe lume şi de ce rămânem aici? Să revăd Cazul, aşa cum am făcut-o eu, era fără îndoială un tertip ca să nu îmi pun adevărata întrebare, cea pe care refuzam s-o vedem ivindu-ni-se pe buze, în minţi şi în suflete, care nu sunt, e adevărat, nici albe, nici negre, sunt cenuşii, suflete cenuşii, aşa cum îmi spusese cândva Josephine.

În obscuritatea şi melancolia lor fiecare dintre personaje luptă însă pentru linişte şi împăcare, atât de mult încât răul devine explicabil, de înţeles, acceptabil...În plus (iar aceasta pare a fi o altă convingere a lui Philippe Claudel), fiecare individ, oricât de cenuşiu ar fi el, oricâte regrete ar trage după sine, oricâte amintiri sau devieri, ascunde o sursă a salvării, o idee a binelui, a frumuseţii. Singura diferenţă dintre personaje stă însă în faptul că pentru unii această idee se regăseşte printre morţi, iar pentru alţii printre vii. După acest "tipar" par să "funcţioneze" atât Procurorul Pierre-Ange Destinat cât şi poliţistul. Există însă şi două excepţii (cel puţin), Judecătorul Mierck şi ofiţerul Matziev. Pierduţi într-un cotidian în care se bălăcesc cu ardoare cei doi sunt mai degrabă irecuperabili. Nu mai sunt de mult cenuşii. Ei sunt total negri, iar acest lucru pare să fie o contradicţie, totuşi...

Suflete cenuşii
Philippe Claudel
Editura Polirom, 2007
Trad. Claudiu Komartin