Garabombo invizibilul

"Garabombo invizibilul" este al doilea cant din balada lui Scorza despre eliberarea taranilor din Yanahuanca si urmeaza imediat dupa Bat tobele pentru Rancas.

Lumea ramane la fel de fabuloasa si aici, stransa intr-un mod aproape caraghios intre neputinta si transformari magice. Este vorba despre o lume simpla, despre niste oameni fata de care nu se pot concepe altii mai saraci, dar care este vizitata din cand in cand de forte colosale, de un destin istoric ce se intrupeaza in personaje marginale, dar care ajung sa te orbeasca cu vapaia si sclipirea lor. Garabombo era bolnav de invizibilitate. De unde venise aceasta veste ca un traznet? A stat trei zile la usa prefectului cu o plangere si nu l-a vazut nimeni. Dupa trei zile a intrat inauntru si a inceput a vorbeasca. Trei ceasuri. Nimeni nu l-a vazut si nu l-a auzit. Deci in mod cert era invizibil...Unii spuneau ca boala ar putea fi vindecata cu untura de caine. I-a trecut insa numai dupa vreo trei ani de puscarie.

Dar si mai emotionant este Remigio "autenticul, si viceversa", intelectualul ghebos si schiop, care trimitea scisori zilnic in stanga si in dreapta, la autoritati, pentru ca la un moment dat, dupa ani de asteptare sa primeasca raspuns si sa fie primit chiar de doctorul Montenegro, cel care oprise soarele si luna pe cer! Peste noapte Remigio se metamorfozeaza intr-un print, cel mai frumos om din lume, in fata caruia se pleaca toti mosierii... Sa nu uitam nici de momentul in care locuitorii din Chinche isi incurca urechile intre ei dupa ce primesc o bataie strasnica.

Si odata incurcate ies la iveala atatea lucruri, caci pavilioanele firave auzisera multe la viata lor... Sa nu uitam nici de Maca Albornoz, cea care stralucea si incalzea mai tare ca soarele, aici, la 5.000 de metri inaltime si din pricina careia se porneste un adevarat razboi civil... Dar toate aceste intamplari sunt de nepovestit. Invalmaseala lor, savoarea lor si farmecul nu pot fi gasite decat in aceasta carte unica in felul ei, inspirata parca de un fel straniu de a curge al istoriei. Este regretabil ca aceasta serie de balade nu a mai fost reeditata.

Garabombo invizibilul
Manuel Scorza
Editura Univers, 1976
Trad.: Angela Teodorescu

Underground - Un erou al timpului nostru

Am citit demult cartea dar nu am să o uit, cred, niciodată. Nicăieri nu găseşti o atmosferă mai apăsătoare, o redare mai fidelă a regimului sovietic, şi un umor mai pătrunzător. În ciuda sărăciei care contaminează totul, încetul cu încetul, a cenzurii şi a promiscuităţii, Petrovici, personajul princiapl, îşi păstrează un spirit viu care reuşeşte să îl călăuzească prin viaţa din imensul cămin de la marginea Moscovei.

Este memorabilă goana după metri p, anexarea apartamentelor celor plecaţi la muncă în Urali, nesfârşitele beţii şi coridoarele întunecate, umede, interminabile. Urmează periplul delirant prin spitalele de nebuni, întâlnirile cu rezistenţa ce se împuţina de la o zi la alta...,şi senzaţia de "diluare la coadă la zahăr"..., bătaia încasată de la miliţieni ("ce ma? vi s-a făcut poftă de ceva dulce?") şi analogia cu pătratul lui Malevici (care a pictat mai întâi un pătrat negru pe fundal alb, apoi un pătrat alb pe fundal negru...). Este tipul acela de carte în care autorul se identifică, "până la diluare" cu eroul său. O carte care nu doar te prinde, dar nici nu îţi mai dă drumul niciodată. Cam peste un an de zile mi-am propus să o recitesc.

Foamea

Foamea este cea mai mare carte ce a fost scrisă vreodată. Este ca o comoară după care umbli toată copilăria dar pe care nu ţi-e dat să o descoperi până când nu vei fi trecut tu însuţi prin toate experienţele, până când nu vei fi trăit tu însuţi foamea, disperarea, deznădejdea până la descompunere...

"Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraş minunat, pe care nimeni nu-l părăseşte fără să fi rămas cu amprenta lui..."

Nu este vorba numai despre ghinion aici, ci de un sistem întreg, aflat încă la începuturile sale, un sistem al pieţei, al cererii şi ofertei care îi separă pe oameni, îi acceptă sau îi exclude după nişte reguli pe care nu le înveţi decât din experienţă şi nu le poţi stăpâni niciodată pe deplin. Eroul lui Knut Hamsun - eroul fără nume - crede cu tărie că respectul şi talentul de scriitor îi vor garanta succesul, îi vor deschide până la urmă calea... Impotant este să rămână uman până în ultima clipă, să îşi păstreze echilibrul în ciuda lipsurilor, a refuzurilor repetate, a aşteptărilor nesfârşite. Un pricipiu greşit: uşile continuă să i se închidă în nas iar caraghiosul fiinţei sale să crească. Probabil aceasta este cea mai interesantă perspectivă pe care o descoperi în Foamea, şi anume, faptul că decăderea, sărăcia lucie fac dintr-o fiinţă cultă, extrem de corectă una caraghioasă, ale cărei şanse de revenire pe linia de plutire scad pe măsură ce se afundă şi mai mult în sărăcie.

"Îmi era îngrozitor de foame. Pe stradă am găsit o aşchie de lemn şi am început să o mestec. Aceasta mi-a ajutat. Oare de ce nu mă gândisem mai demult la aşa ceva?"

Nicăieri nu găseşti o descriere mai detaliată a acestei stări, a durerilor şi aberaţiilor care o însoţesc, a halucinaţiilor şi speranţelor deşarte. Parcă din start totul este sortit eşecului şi cu cât mai clar devine acest lucru cu atât mai stăruitor ajunge să fie şi personajul lui Hamsun, mai posedat de visul gloriei, al succesului fulmiant. Şi este remarcabil că nu renunţă. Sfârşitul nu spune decât atât: dacă nu este posibil aici, atunci încearcă în altă parte. Decăderea nu este o soluţie...

Sfatul: citiţi Foamea doar dacă aţi trăit-o. Altfel nu vă atingeţi de această carte, nu veţi înţelege nimic!

Călătoria elefantului

Pe la mijlocul secolului al XVI-lea regele Portugaliei se gândeşte să îi ofere un cadou nemaivăzut regelui Austriei şi nu găseşte un exemplar mai bun decât Solomon, pahidermul indian de 4 tone cu care nu prea ştia ce să mai facă.

Aşa începe călătoria lui Solomon către Viena, călătorie de luni de zile, în care vajnicii soldaţi portughezi au ocazia de nenumărate ori să îşi dovedească vitejia şi devotamentul, demnitarii austrieci să îşi expună splendoarea, şi alţi mii de oameni să vadă, pentru prima şi ultima oară în viaţa lor arătarea ciudată, venită chiar din India.


Un elefant străbate peninsula Iberică, nordul Italiei, Alpii iar apoi intră pe porţile Vienei. O călătorie unică în lume atât pentru călători cât şi pentru simplii spectatori. Şi totul se derulează încet, cu o atenţie extraordinară pentru detalii fiindcă un elefant se mişcă totuşi cu greutate, are tabieturile lui cărora este inutil să li te împotriveşti, iar din această mişcare tăcută, dar care te umple de teamă, oamenii învaţă tot timpul. “În interiorul fiecărui elefant există doi elefanţi: unul care învaţă tot timpul şi altul care se împotriveşte tot timpul”.

Călătoria elefantului
Jose Saramago
Ed. Polirom, 2010
Trad. Mioara Caragea

Viaţa cea nouă

"Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat" - o fraza irezistibilă, care m-a determinat să cumpăr cartea. Mă bucur enorm că am citit însă Mă numesc Roşu înainte. Altfel nu cred că aş mai fi vrut să o deschid vreodată. Da, Viaţa cea nouă mi s-a părut un eşec lamentabil, o carte mai mult decât slabă pentru un scriitor de asemenea anvergură.

Nu o recomand nimănui. Nu rămâi decât cu un gust amar după această lectură: îţi dai seama că a scrie o carte nu este un lucru chiar aşa de uşor chiar şi pentru cei mai înzestraţi oameni şi există mereu pericolul să nu iasă, efectiv. Mă gândesc că dacă Bulgakov sau Makanin ar fi scris aşa ceva ar fi ars lucrarea imediat după aceea şi i-ar fi spulberat cenşa în cele mai pustii locuri din lume - să nu afle nimeni, vreodată, că au scris ceva doar de dragul de a scrie. Fiindcă asta mi s-a părut a fi Viaţa cea nouă, o carte scrisă din inerţie, înainte ca ideea ei să ajungă la maturitate în mintea scriitorului. Poate fi socotită deopotrivă  o scriitură slabă, o imaginaţie sărăcăcioasă şi o idee confuză... Un simplu film de duzină, cu pretenţii de profunzime. Ca atare, tot ce vă pot recomanda este - în cazul în care aţi cumpărat-o deja - să o citiţi ultima... Sunt curios cum este Zăpada, dar nu am să o încep prea curând...

Peştera

Chiar dacă în secolul XX s-au publicat mai multe cărţi decât în întreaga istorie a omenirii sunt convins că puţine dintre ele vor rezista timpului. Cu siguranţă însă printre acestea se vor afla şi cărţile lui Saramago. 

Deşi ca forţă a scriiturii şi Orbirea şi Memorialul Mânăstirii sau Pluta de piatră stau deasupra, am ales să vorbesc aici despre Peştera deoarece din acest roman răzbate cea mai profundă tristeţe, cea mai sinceră credinţă a lui Saramago că lucrurile merg într-o direcţie greşită (adică spre Centru) - idee care reiese cam din toate scrierile sale.

Mi se pare memorabila tristeţea lui Cipriano Algor, strădania sa de a rezista în faţa Centrului, a marelui monstru care produce şi vinde copii pentru orice: copii ale naturii, ale vieţii, ale libertăţii. Ultimele sale zile de olar, încercarea de a vinde noi produse dar şi savoarea pe care o are natura în mijlocul căria a trăit şi care l-a hrănit atât, poezia ei, tânguiala şi plânsul sunt de neuitat. Ce este însă Peştera? Este stadiul final: o descoperire în măruntaiele Centrului care vorbeşte însă profund despre natura şi efectele Centrului: oamenii au ajuns palide copii ale oamenilor din  peştera lui Platon...Cu orice risc Cipriano Algor se întoarce în mijlocul naturii...

Peştera
Autor: Jose Saramago
Ed. Polirom, 2005, trad.Mioara Caragea 

Orbirea

"Un cap fără lume", "O lume fără cap" sau "Lumea din cap" sunt câteva dintre titlurile capitolelor din Orbirea lui Elias Canetti, titluri care sugerează foarte bine raporturile dintre inteligenţă şi lume, raporturi, în general de excluziune.

L-am descoperit dintr-o pură întâmplare pe Elias Canetti. Ştiam de el şi de cartea lui încă de când eram mic, dar nu am găsit-o pe nicăieri atunci când am vrut să o citesc. Era o carte rară, ca şi Foamea lui Knut Hamsun. Citeam despre ele, jinduiam după ele, dar nu aveam de unde să le iau, sau cel mult le găseam prin librării la preţuri exorbitante (pentru mine).
Polirom a reeditat însă această carte şi am reuşit în sfârşit să mi-o procur acum câteva luni. (Straniu mi s-a părut faptul că a fost lansată într-o ediţie ţiplată, din care librarii, analfabeţi în general, nu te lasă să o scoţi. Drept urmare, dacă nu ai nicio idee despre carte, nici nu ai vreo şansă să îţi faci vreuna. Halal marketing!)

Despre ce este această Orbire? Nu, nu este o molimă fabuloasă, ca la Saramago, ci este o limitare naturală la care par să fi ajuns oamenii. Cei mai slabi dintre ei se tem de orbire, fiindcă nu vor mai putea să se întreţină şi, ca să se pună la adăpost acţionează orbeşte, lovesc în stânga şi în dreapta, râvnesc fără măsură, demoleză şi se pun stăpâni peste ceea ce nu le aparţine. Cei mai inteligenţi văd numai ceea ce are sens şi văd înţelesuri aberante acolo unde nu există decât răutate sau violenţă pură. Despre ce vorbeşte Elias Canetti? Despre nişte lumi duse la extrem, despre fiinţe extrem de inteligente şi altele extrem de proaste, extrem de bune şi extrem de rele şi despre convieţuirea lor (până la un punct) - despre ceea ce poate fi şi chiar este în bună măsură.

Într-un fel sau altul şi noi suntem personaje ale acestui roman, suntem dominaţi de patimile lui, de pasiunile de acolo şi nu vedem decât o parte a lucrurilor şi facem loc în viaţa noastră, uşor-uşor, compromisului . Este o carte profundă, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Nicăieri nu am găsit o descriere mai fină a metamorfozării oamenilor, a decăderii lor, a orbirii, a nebuniei. Este o carte pe care în general se pune praful atunci când o ai în bibliotecă. Totul până când o deschizi într-o bună zi şi îţi dai seama că ai acolo, ascunsă, o comoară. O carte care dă sens unui raft întreg de bibliotecă...

Obirea
Autor: Elias Canetti
Ed. Polirom, 2007, trad. Mihai Isbăsescu

Cantecul lui Agapito Robles

Ati auzit de Agapito Robles, de eroul din Yanahuanca? Nu? Nici de Maca Albornoz? Nu?! Nu se poate! Nu ati auzit de Maca, cea care l-a facut pe Nuno sa picteze mai frumos decat Rafael, sa sculpteze mai bine decat Michelangelo, iar in final sa mearga pe apa?

"Maca imi zambi atunci pentru prima data si jur ca am inteles, al dracu', pentru ce au cazut ingerii. Am inteles cauza, blestemat fie ceasul in care m-am nascut, pentru ce avea sa ma mistuie disperarea de acum. (...) In noaptea aceea am inteles ca dupa ce ma culcasem cu sute de femei eram inca virgin. Am descoperit blestematul acela de ceas in care tata s-a incarligat cu mama, am descoperit ca cerul si iadul au aceeasi poarta calduta si ca se poate trai in miezul unui fulger!"

Numele capitolelor sunt absolut delirante:

-Cateva prime informatii referitoare la un magistru cu coada, un tun parfumat si alti romani in surghiun;
-Unde se povesteste despre diluviul universal produs de Hector Chacon in inchisoarea din Huanuco;
-Despre consecintele nefaste ce le poate aduce credinta ca 28 Iulie este tot una cu 28 iulie;
-Unde se dovedeste ceea ce la vremea lor ar fi dorit sa dovedeasca cei care doreau aceasta dovada spre a dovedi ceea ce doreau sa dovedeasca stramb
etc

Avem o idee despre tiranie in Europa, in Asia, in Cuba, dar rar se intampla sa auzim ceva despre Peru. Si acolo a existat o lume fascinanta, de basm, decimata de totalitarisme locale, care au oprit soarele pe cer, au facut raurile sa curga invers, au triplat numarul lunilor dintr-un an - pentru ca sarbatorea nationala sa fie celebrata de trei ori -, si au lasat in urma o lume devastata si o mana de eroi legendari. Agapito Robles este unul dintre acesti eroi, unul dintre oamenii care fac fata distorsionarii ciudate a lumii, a istoriei, a adevarului, a naturii, iar asta fiindca el stie sa faca uz de ura, de magie, de fantastic si de slabiciunile tiranilor. (Intre noi fie vorba, nu ar trebui neglijat nici Hector Chacon, cel care vorbea cu animalele; care nu fura cai niciodata ci doar le promitea pajisti inverzite). O scriere atat de deliranta dar si de cruda nu am mai gasit nicaieri. Pe cat este de ingenios, de plin de imaginatie, pe atat Manuel Scorza ramane atasat durerii oamenilor despre care vorbeste.

O scena care m-a marcat, si de care imi amintesc cu exactitate si acum, la multa vreme dupa ce am citit cartea, este cea a intalnirii cu Calaretul fara somn, batranul care isi petrecuse viata pe drumuri, intre La Paz si Buenos Aires. Ii lua 6 ani sa faca un drum, si se judeca pentru dreptul lui de proprietate, care ii fusese incalcat. De fiecare data cand ajungea insa la Buenos Aires era trimis inapoi pentru o stampila sau inca o hartie... Ajunsese sa nu mai doarma, ca sa poata merge incontinuu...

Daca va hotarati sa cautati aceasta carte magnifica, nu uitati ca ea face parte dintr-o epopee compusa din patru "canturi": Bat tobele pentru Rancas, Garabombo invizibilul, Calaretul fara somn si Cantecul lui Agapito Robles. Din pacate eu nu am reusit sa gasesc decat primul si ultimul volum...

Cantecul lui Agapito Robles
Autor: Manuel Scorza
Ed. Univers, Colectia Romanul Secolului XX, 1983; trad. Angela Teodorescu Martin